Fibra lemnului străbate și ține laolaltă tot ce-a durat maramureșeanul în viața lui, să dea mai departe copiilor: casă, masă, căruță, unelte, artă, loc de rugăciune. Civilizații ale lemnului au fost multe în lume, dar puține au mai rămas. Maramureșeanul, însă, a păstrat-o pe-a lui ca pe-un odor – și-a purtat-o cu el, din generație în generație, până în secolul al XXI-lea. Lemnul nu e, pentru el, doar sursă de căldură și material de construcție: l-a înnobilat cu mâinile, cu ochiul și cu gândul – și l-a făcut artă.
Gospodăriile țărănești
Om liber, neaservit, maramureșeanul a înaintat prin istorie știindu-se stăpân pe propriul lui rost. A fost țăran sau mic nobil de țară, adică nemeș – de aceea a și rămas Nemeș unul dintre cele mai răspândite nume de familie – și și-a ridicat gospodăria singur, cât s-a priceput și cât i-a dat mâna.
Simbol ultim, pus la vedere, al mândriei lui de gospodar nu-i însă casa în sine, ci poarta prin care pătrunzi în curte: dovadă că rostul ei nu-i deloc acela de fereca locul e faptul că gardurile sunt scunde, lăsând trecătorul să vadă casa și anexele gospodărești. Poarta are, deci, altă menire decât protecția: e ridicată pentru a spune ceva despre oamenii care locuiesc dincolo de ea – de aici arhitectura falnică, elaborată, din lemn sculptat cu simboluri solare, zoomorfe și religioase, deasupra căreia stă, pe frontispiciu, anul construcției și indicii despre ocupațiile membrilor familiei.
Dincolo de poartă dai de gospodăria maramureșeanului, care are ca centru vital casa – „stătutul", cum îi spun oamenii – făcută îndeobște din trei odăi peste care stă un acoperiș înalt, peste care meșterii bat draniță (șindrilă). În jurul casei gravitează anexele – câteva construcții cu destinații precise, așezate armonios, după vechi rânduieli nescrise, în grădina împrejmuită de gardul împletit din nuiele de nuc.
Ce-i cu totul special la gospodăriile tradiționale e ceea ce etnografii numesc „caracterul deschis" – trecătorul poate vedea, din uliță, totul: cât de mare e casa, câte anexe are ea, ce treburi fac cei din familie prin curte. Maramureșeanul e sociabil și jovial – se prea poate, deci, să intre în vorbă cu tine dacă te vede pe uliță, să te poftească în curtea lui la un pahar de horincă și o bucată de brânză de casă și-apoi să te umple de povești și glume.
Găsiți încă în Maramureș, dacă știți unde să căutați, destule gospodării tradiționale. Case autentice cu porți înalte, îndelung muncite, sculptate cu un rafinament artistic care-a făcut ca Maramureșul să fie un loc atât de aparte, puteți vedea în Breb, Hoteni și Sârbi, dar și în Budești și Călinești. Dacă vreți să înțelegeți sufletul maramureșeanului, căutați-le.
Bisericile de lemn
Biserica satului a fost, secole la rând, inima comunității maramureșene — locul de rugăciune, dar și cel în care se luau deciziile importante ale satului. Din acest meșteșug al lemnului s-au înălțat bisericile cu turle ascuțite care au făcut faima Maramureșului, două dintre ele aflate în patrimoniul UNESCO.
Vezi toate bisericile de lemn și cum le poți vizitaInstalații de tehnică populară
Maramureșenii, oameni gospodari și cu spirit ingineresc, au învățat să pună la lucru cursurile de apă – Mara și Cosău, în cazul nostru – construind tehnologii ingenioase din materia pe care au avut-o dintotdeauna la îndemână: lemnul.
Cerealele le treierau cu batoze; din boabele de cereale măcinau făină folosindu-se de morile tradiționale; din semințele de floarea soarelui și dovleac storceau ulei cu oloinițele; lâna o îndesau cu pivele; și din ea își făceau straiele, pe care apoi le spălau în vâltori. Peste toate, cu horinciile își făceau – din mere, pere ori prune – nelipsita horincă, pe care și astăzi o dau, înainte de masă, peste cap.
Instalațiile și le adunau, după obiceiul locului, în mici complexuri, în care regula era să fie măcar câte una din fiecare: folosind ingenios mișcarea de rotație provenită de la aceeași roată verticală acționată de apă, părtașii-proprietari creșteau eficiența lucrului. În plus, un astfel de complex era un loc minunat de socializare – cât așteptau să se prelucreze făina ori horinca, oamenii mai aflau una-alta, mai schimbau impresii, mai puneau țara la cale.
Inevitabil, tehnologia populară meșterită de maramureșeni a fost încetul cu încetul înlocuită cu cea cumpărată din producția de masă, mai eficientă și mai rezistentă. Și totuși pe apa Cosăului, care are un debit mai mare față de celelalte cursuri de apă, încă mai puteți vedea ingineria tradițională la lucru:
- la Sârbi – pive, vâltori, batoză, moară, horincii
- la Budești – vâltoare, mori, horincii
- la Văleni – moară, vâltoare
- la Chiuzbaia – vâltori
Toate se păstrează din vremurile în care hrana, straiele și celelalte trebuincioase traiului se făceau acasă, în vatra sătească.
