Maramureșenii, care secole de-a rândul și-au fost suficienți lor înșile pentru a-și lucra cu mâinile tot ce le trebuia, își împart azi meșterii în două mari categorii: de-o parte sunt „supraviețuitorii" — acei oameni rari care, în ciuda invaziei de produse industriale, încă își mai practică meseria — iar de cealaltă sunt „temerarii" — puținii tineri gata să învețe meșteșugurile populare, deși știu că ceea ce lucrează va ajunge mai degrabă în casele turiștilor decât ale consătenilor. Dar chiar și așa, păstratul meșteșugurilor are, în Maramureș, mai mult fior spiritual decât prin alte părți.
Meșteșugurile lemnului
Lemnul și prelucrarea lui poartă în Maramureș, ca peste tot, semn masculin: dulgheritul, dogăritul, tâmplăria și drănițitul — toate legate de codrii din jur — erau de obicei trecute din generație în generație sau învățate prin ucenicie.
Dulgherii făceau din copacii aduși din pădure bârne și grinzi, diverse elemente necesare construcției caselor și, bineînțeles, vestitele porți maramureșene. Dogarii făceau butoaie, putini, găleți și alte vase trebuincioase în gospodărie. Tâmplarii meștereau, din lemnul tăiat toamna (când era mai uscat), uși și ferestre, dușumele și mobilă. Iar drănițarii, din ce în ce mai rari astăzi, făceau — din bucăți de lemn de brad — draniță sau șindrilă, tăiată dreaptă, ascuțită sau rotundă, după gust. Fiecare sat, se spune, își avea meșterii lui — dar cei mai mulți îi găseai în Sârbi. Astăzi, cei mai mulți meșteri în lemn veți găsi în Budești și Breb.
Și-apoi mai erau, în fiecare sat, croitorii — meserie îndeobște bărbătească în Maramureșul istoric: ei coseau cojoacele, pieptarele, cioarecii și aplicau ornamentele migăloase. Înainte de Paște, Crăciun și Anul Nou intrau în perioadă de vârf — atunci înoiau oamenii straiele.
Meșteșugurile femeilor & portul popular
Din treburile meșteșugărești femeile se ocupau — numai ele — de tors și de țesut, pe care-l învățaseră încă din copilărie: acasă, de la mame și bunici, sau la șezători. Tot atunci învățau fetele micile ritualuri și rânduielile nescrise care guvernau lucrul — zilele sfinte în care torsul, țesutul și cusutul cedau locul rugăciunii și mersului la biserică.
Întâi se lucrau cămeșile, cu multă artă — din pânză de cânepă la origini, mai târziu din bumbac ori in. Cânepa se recolta toamna, se prelucra iarna, broderia migălea luni de zile, ca în primăvară fiecare bărbat din casă să aibă — cum cerea rânduiala — două rânduri de cămeși. Odată terminate, femeile treceau la hainele de lână, să fie gata de frig. Tot ele lucrau cergi, covoare, ciorapi, traiste. Vrednică era femeia pricepută și îndemânatică; lucrul neîngrijit era rușine mare și prilej de vorbe șfichiuitoare spuse de „gura satului".
Cel pe care azi îl numim „port popular" este alcătuit din: cămeșă, pieptar (vestă — albă la seniori, neagră/bicoloră la tineri), cioareci (pantalonii bărbaților) sau sugnă (fusta înflorată a femeilor), poale albe și zadie (piesa dreptunghiulară din lână, cu dungi orizontale negre și roșii — pe care o recunoașteți cu siguranță din fotografii). Și în final, o pereche de opinci trainice din piele de vită — sau, mai nou, din cauciuc.
